142

se luminase devreme, ca de obicei. E adevărat, soarele nu era încă de trei sulițe pe cer, era numai de o suliță și jumătate, dar oricum era și asta nu-i de lepădat nicicând. Apele fluviului erau încă în pâclă, dar curând-curând negura se risipi, volbura se ridică (văzând cu ochii) spre nori și în port ai fi putut zări atunci caicele, remorcherele, pontoanele, bărcile pescărești. În larg, vasele cu abur. Erau de toate neamurile și din toate cotloanele pământului, de la soare-răsare și soare-apune, ba chiar și de mai departe. Veneau străinii în Vechiul Oraș, ca la o pleașcă – și nu se înșelau, dumnealor, defel -, să facă negoț, să iubească, să petreacă. Unii, domoli ca niște căprioare în păduri sau ca frunzele de dafin în grădini, alții țâfnoși ca mistreții – pe care nimeni, după câte știm, nu i-a văzut cu zâmbetul pe buze -, gata să-ți caute chichiță în tot ce faci. Mă rog, niște pramatii; nu merită să mai vorbim de ei.

Iordan Chimet, Închide ochii și vei vedea orașul

Advertisements

141

în depărtare, creste molcome de dealuri… un rând, și-nc-un rând, albastre, apoi verzi, cu păduri și pajiști.

un val mai aproape, urca și cobora cu înălțimea blocurilor… drepte, cazone, ca un zid între oraș și natură… un zid locuit.

înăuntru, orașul se învolbura în frunzișul dintre ale cărui ramuri se înălța unduios o spinare alburie, amintind de valurile dealurilor din depărtare… un monstru marin întins leneș în soare.

140

a city is said to be an assembly of people, a congregation drawn together to the end they may thereby the better live at their ease in wealth and plenty. And the greatness of a city is said to be, not the largeness of the site or the circuit of the walls, but the multitude and number of the inhabitants and their power. Now men are drawn together upon sundry causes and occasions thereunto them moving: some by authority, some by force, some by pleasure, and some by profit that proceedeth of it.

Giovanni Botero, The Greatness of Cities / The Reason of State, 1588/1606

139

libertatea de a fura. Îmi amintesc excursia de la Herești, cu istoricul norvegian, care voia să vadă un conac al unui boier român din familia Zamfireștilor, căsătorit cu o norvegiană. Conacul fusese primărie, gospodărie colectivă, depozit și multe altele, dar clădirea rezistase, rămăsese în picioare pe malul Argeșului, sub toate umilințele celor 50 de ani de comunism. Acum (în 1990, primăvara) avea ușile și cercevelele ferestrelor scoase, sobele, lambriurile și chiar podelele furate. Totul după revoluție, în libertatea de a fura. De altfel, Sanda Stolojan, moștenitoare a acestei ruine recente, povestește în Ceruri nomade despre un alt conac, al altei bunici, care după ’89 a dispărut cu totul, fiindu-i furate și cărămizile. Prin asociație, îmi vine în minte și dispariția școlii italiene de pe strada noastră din București. De ani de zile era închisă, crăpată, cu tencuiala căzută pe alocuri și în ’90 italienii au hotărât să o demoleze pentru a o reconstrui, dar tot ce se demola ziua dispărea noaptea (un altfel de Meșter Manole), iar în câteva săptămâni a rămas terenul gol, absolut gol, fără măcar amintirea școlii italiene. Un timp terenul a devenit groapa de gunoi a cartierului, apoi italienii au curățat locul și l-au împrejmuit cu un gard.

Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare

138

zidul apăsă greu timp de câteva sute de ani

lemnul gros al grinzii, tăiat dintr-un trunchi solid, a ținut cât a ținut, apoi nu a mai putut și a început, obosit, să se lase în mijloc

ca să nu se rupă într-o bună zi deodată cu întregul zid, l-au sprijinit cu un par de metal proptit pe-o talpă

acum se lasă mai încet… și trunchiul și pământul

137

zidul se întindea de-a lungul întregii străzi. Nu era un zid neted. Dimpotrivă, pe alocuri asperitățile lui deveneau bolovănoase, de parcă la un moment dat o parte din el ar fi fost ruptă și îndepărtată, așa cum rupi în două un miez de pâine.

136

cățărată deasupra Orașului Ambasadei se afla Ambasada însăși, mărginită de câmpiile acelea. Acolo era cea mai înaltă clădire pe care o aveam, de peste o sută de metri – un stâlp gros, înțesat cu ramuri orizontale și platforme de asolizare, pe care se așezau sau de pe care se ridicau, chiar și la ora aceea târzie, corvide luminescente. Precum un lucru care s-ar fi topit, Ambasada se extindea în zona de la baza ei și devenea tot una cu străzile care o înconjurau. Cartierul Administrației era ascuns parțial, așa cum erau și cele mai multe dintre aleile de acces către viscerele Ambasadei. Ehrsul și cu mine am coborât cu un lift capitonat, am urmat alei, culoare care se transformau într-un amestec de coridoare și străzi și arcade deschise pe jumătate, cu ferestre fără geamuri, ajungând apoi la străzile propriu-zise și la briză.

  • Doamne, ce bine e să ieși afară! am exclamat eu.
  • nu suntem chiar afară, mi-a replicat Ehrsul. Suntem încă în spațiul delimitat de suflul aeolilor.

într-o încăpere din aer.

China Miéville, Orașul ambasadei