12

scuarul C… un buzunar verde prins în beton, zidărie, sticlărie. Castani grei, trosnet neregulat de placă, huruit de tramvai în lung și mașini, al căror zgomot alunecă îndepărtându-se dar reluându-se în rafale repetate la nesfârșit. A te odihni pe o bancă înseamnă a te supune unei pedepse, sperând că ea reprezintă totuși un nefiresc, la capătul căruia masa grea de frunze, flori, va fi lăsată să foșnească, să ciripească, să șoptească, să chicotească.

amiaza întunecată a unei duminici, răcorită de o ploaie măruntă de primăvară, când nu rămâne decât greutatea castanilor reflectată în negrul umed al aleilor, printre flori împrăștiate de picături rebele. Amintirea zgomotului dur se suprapune firescului liniștitor al clipocitului, foșnetului, ciripitului timid, ca refuzul unei amăgiri.

11

orașele și ochii 5. Odată traversat râul și străbătută trecătoarea, pe neașteptate te găsești în fața Morianei, cea cu porți de alabastru, transparente în lumina soarelui, cu coloane de coral care susțin frontoanele incrustate cu serpentin, cu vile în întregime din sticlă, ca niște acvarii, în care umbrele dansatoarelor cu solzi argintii înoată pe sub lampadarele în formă de meduză. Dacă nu ești la prima călătorie, știi deja că un astfel de oraș are și un revers: e suficient să străbați un semicerc și te vei pomeni față-n față cu latura ascunsă a Morianei, o întindere de tablă ruginită, pânză de sac, scânduri din care ies puzderie de cuie, tuburi negre de funingine, mormane de conserve, ziduri oarbe cu inscripții cojite, cadre de scaune desfundate, sfori bune doar să te spânzuri de o bârnă putrezită.

dintr-o parte într-alta, orașul pare să se adâncească în perspectivă, multiplicând repertoriul de imagini: dar de fapt el nu are grosime, ci doar avers și revers, ca o foaie de hârtie, cu o imagine pe fiecare dintre cele două părți, care nu pot nici să se desprindă, nici să se privească.

Italo Calvino, Orașele invizibile

10

odată cu noua libertate permisă de noile structuri, zgârie-norii transferă excesul arhitectural și urbanistic din domeniul programelor de ostentație în cel al funcțiunilor obișnuite. Sensurile arhitecturii se manifestă în mare măsură prin ceea ce se vede, de aceea expresia formală excepțională asociată unor funcțiuni banale nu poate genera decât confuzie semantică. Este unul dintre motivele pentru care incongruența formală și de scară a așezărilor din societățile postindustriale se asociază cu o inevitabilă disoluție a înțelesurilor spațiului amenajat.

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă

8

nu încape îndoială că dacă ceva nu merge în potrivirea arhitecturii cu natura, vina nu poate fi decât de partea arhitecturii: ea e cea care nu izbutește să fie adecvată. Natura are o disponibilitate nesfârșită de adaptare, e ceva ce ține de “natura” ei. Dimpotrivă, “natura” arhitecturii pare să o predispună la rigiditate. Întâi de toate, e inertă; dacă se schimbă, o face nu atât după factorii de mediu cât în funcție de tot felul de factori culturali aflați adesea programatic în contrasens cu natura topografiei, climei, solului, apelor, într-un cuvânt cu “natura” naturii în care se inserează. Singura formă de arhitectură care nu poate ignora toate acestea este grădina. De aceea, înțelegând-o mai bine, putem ajunge mai aproape la a-nțelege casa.

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă