17

orașele continue 2. Când am pus piciorul pe pământ la Trude, dacă n-aș fi citit numele orașului scris cu litere mari, aș fi crezut c-am ajuns la același aeroport de unde plecasem. Suburbiile prin care am trecut nu erau diferite de celelalte, aveau aceleași case gălbui și verzi. Urmând aceleași săgeți stradale, ocoleai aceleași straturi de flori, din aceleași piețe. Străzile din centru expuneau mărfuri ambalaje inscripții care nu aveau nimic schimbat. Mă aflam pentru prima oară la Trude, dar cunoșteam deja hotelul unde s-a întâmplat să mă cazez; auzisem și rostisem vorbele pe care le-am schimbat cu cumpărătorii și vânzătorii de fiare vechi; la sfârșitul unor zile identice cu aceea, mă găsisem privind, prin aceleași pahare, aceleași burice care se unduiau.

de ce să mai vii până la Trude? mă întrebam. Și deja voiam să plec.

îți poți continua zborul oricând, mi-au spus, dar vei ajunge într-o altă Trude, aceeași, punct cu punct, lumea e acoperită de o singură Trude, care nu are început și nu are sfârșit, doar numele aeroportului se schimbă.

Italo Calvino, Orașele invizibile

Advertisements

16

dacă […] peisajul este un construct mental care există doar în măsura în care suntem condiționați cultural să-l “vedem”, atunci trebuie că există un mecanism psihologic “estetizant” pus în funcțiune de sensibilitatea dobândită față de frumosul natural. Operația are și un nume: artializare. Artializăm mediul locuit în două feluri: vizual-mental – adică îl vedem și îl valorizăm estetic ca peisaj; respectiv fizic, prin aceea că intervenim asupra mediului schimbându-i configurația cu amenajări de toate felurile, orientate în direcția unei adecvări estetice. […] am putea vedea cândva frumosul și acolo unde astăzi ni se pare absent: în peisajele cu autostrăzi sau în cele cu centrale electrice eoliene. [1]

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă

[1] Alain Roger, Court traité du paysage

15

orașele continue 1. Orașul Leonia se reface în fiecare zi: în fiecare dimineață, populația lui se trezește în cearșafuri proaspete, se spală cu săpunuri abia scoase din ambalaj, îmbracă halate nou-nouțe, ia cutii de conserve intacte dintr-un frigider de ultimă oră, ascultând cele mai noi litanii la ultimul model de aparat.

pe trotuare, înfășurate în saci curați de plastic, resturile Leoniei de ieri așteaptă carul gunoierului. Nu doar tuburi storcite de pastă de dinți, becuri arse, ziare, recipiente, ambalaje, materiale folosite, ci și boilere, enciclopedii, piane, servicii de porțelan; opulența Leoniei se măsoară nu atât după lucrurile fabricate vândute cumpărate în fiecare zi, cât după lucrurile aruncate în fiecare zi, pentru a le face loc celor noi. Astfel încât te întrebi dacă adevărata pasiune a Leoniei este cu adevărat, așa cum se zice, să se bucure de lucruri noi și diferite, sau nu cumva, mai degrabă, să arunce, să îndepărteze, să se curețe de o impuritate cronică. Cert este că gunoierii sunt tratați ca niște îngeri, iar sarcina lor de a înlătura resturile existenței de ieri este înconjurată de un respect tăcut, ca un rit care inspiră cucernicie – sau poate doar pentru că, odată aruncate lucrurile, nimeni nu mai vrea să se gândească la asta.

nimeni nu se întreabă unde-și duc în fiecare zi gunoierii încărcătura: în afara orașului, cu siguranță; dar în fiecare an orașul se extinde, iar gunoierii trebuie să meargă tot mai departe; numărul lucrurilor aruncate e din ce în ce mai impresionant, iar grămezile se înalță, se stratifică, se desfășoară pe un perimetru mai vast. La asta se adaugă faptul că, pe măsură ce Leonia devine mai performantă în arta de a fabrica materiale noi, gunoiul își îmbunătățește și el substanța, rezistă la scurgerea timpului, la intemperii, la fermentație, la combustie. O fortăreață de rămășițe indestructibile înconjoară Leonia, o domină din toate părțile, ca un zid de munți.

ca urmare, cu cât Leonia aruncă mai multe lucruri, cu atât adună mai multe; solzii trecutului său se sudează într-o platoșă ce nu se poate scoate; reînnoindu-se în fiecare zi, orașul se păstrează întreg în singura sa formă definitivă: cea a gunoaielor de ieri, care se depun peste gunoaiele de alaltăieri și din toate zilele și anii și luștrii.

murdăria Leoniei ar invada, încetul cu încetul, întreaga lume, dacă nesfârșita sa groapă de gunoi n-ar fi presată, dincolo de coama ultimului munte, de gropile de gunoi ale altor orașe, care, la rândul lor, împing în lături alți munți de gunoaie. Poate că lumea întreagă, dincolo de hotarul leoniei, este acoperită de cratere de gunoaie, fiecare având în centru o metropolă într-o continuă erupție. Hotarele dintre orașe străine și vrăjmașe sunt bastioane infecte, în care resturile se sprijină reciproc, se acoperă, se amestecă.

pe măsură ce se înalță, crește și pericolul de prăbușire: e suficient ca un borcan, un cauciuc vechi, o damigeană cu împletitura deșirată să se rostogolească de pe o latură a Leoniei, și o avalanșă de pantofi desperechiați, de calendare din anii trecuți, de flori uscate va cufunda orașul în propriul trecut, pe care în zadar a încercat să îl refuze, amestecat cu cel al orașelor vecine, curățate, în sfârșit: un cataclism va nărui sordidul lanț muntos, va șterge orice urmă a mereu primenitei metropole. Orașele din jur sunt toate pregătite, vor trece cu tăvălugul ca să niveleze solul, să se extindă în noul teritoriu, să se lărgească, să ducă mai departe de ele noile lor gropi de gunoi.

Italo Calvino, Orașele invizibile

14

pentru a fi pe deplin peisajeră“, o civilizație trebuie să aibă: (1) o reprezentare poetică a peisajului, (2) una grădinărească, (3) una picturală, (4) unul sau mai multe cuvinte pentru desemnarea peisajului, (5) o teorie a peisajului, (6) o arhitectură menită să mijlocească o frumoasă vedere și (7) o toponimie specifică.

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă, Augustin Berque, Les raisons du paysage; Écoumene; La pensée paysagère