22

orașele continue 4. Tu-mi reproșezi că fiecare povestire a mea te transportă direct în mijlocul unui oraș, fără să-ți spună nimic despre spațiul care se întinde între un oraș și altul: dacă e acoperit de mări, lanuri de secară, păduri de zadă, mlaștini. Am să-ți răspund cu o poveste.

pe străzile Ceciliei, oraș ilustru, am întâlnit odată un căprar care mâna pe lângă ziduri o turmă cu tălăngi.

  • omule binecuvântat de cer, se opri să mă-ntrebe, știi oare să-mi spui numele orașului în care ne aflăm?
  • fie ca zeii să te-nsoțească! am exclamat. Cum de nu poți recunoaște prea ilustrul oraș Cecilia?
  • fii milostiv cu mine, răspunse acela, sunt un păstor care se duce dintr-un loc într-altul. Uneori nu se-ntâmplă, mie și caprelor mele, să trecem prin orașe; dar nu știm să le deosebim. Întreabă-mă de numele pășunilor, le cunosc pe toate: Câmpul dintre Stânci, Priporul Verde, Iarba-n Umbră. Pentru mine, orașele n-au nume: sunt locuri fără frunze, care separă o pășune de alta, unde caprele se sperie la răspântii și o iau razna. Eu și câinele alergăm de ne dăm sufletul să ținem turma laolaltă.
  • spre deosebire de tine, am continuat, eu cunosc doar orașele și nu deosebesc nimic din ce e în afara lor. În locurile nelocuite, fiecare piatră și fiecare fir de iarbă sunt la fel, în ochii mei, cu oricare altă piatră sau fir de iarbă.

mulți ani au trecut de atunci; eu am mai cunoscut încă multe orașe și am străbătut continente. Într-o zi, mergeam printre niște case care erau toate la fel: mă pierdusem. Am întrebat un trecător:

  • fie ca cei nemuritori să te aibă-n pază, știi cumva să-mi spui unde ne aflăm?
  • la Cecilia, de n-ar mai fi! îmi răspunse. De-atât amar de vreme tot mergem pe străzile ei, eu și caprele, și nu mai găsim drumul de ieșire…

l-am recunoscut, în ciuda bărbii albe și lungi: era păstorul de atunci. Se mai țineau după el câteva capre năpârlite, care nici miros nu mai aveau, erau numai piele și os. Rumegau hârtii din lăzile de gunoi.

  • nu-mi vine-a crede! am strigat. Și eu, nu mai știu de când, am intrat într-un oraș și de atunci m-am tot pierdut pe străzile lui. Dar cum am făcut s-ajung aici, unde spui tu că sunt, dacă mă aflam într-un alt oraș, cât se poate de departe de Cecilia, și încă nu am ieșit din el?
  • locurile s-au amestecat, zise căprarul, Cecilia e peste tot; aici, odinioară, trebuia să fie Câmpul de Salvie Pitică. Caprele mele recunosc iarba din straturile de pe mijlocul șoselei.

Italo Calvino, Orașele invizibile

21

în grădina peisajeră, depărtarea introduce un transcendent redus la dimensiuni comensurabile și readus la ordine. Natura, aici, se prezintă convenabil domesticită: partea ei delimitată e grădinărită pentru a arăta natural, fără însă a avea și toate cusururile sălbăticiei, iar cea rămasă în afara îngrădirii e ținută la o distanță suficientă pentru ca imperfecțiunile să nu se vadă cu ochiul liber.

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă

20

orașele continue 3. În expedițiile mele, în fiecare an poposesc la Procopia și trag în aceeași cameră, la același han. Încă de prima oară m-am oprit să contemplu peisajul care se deschide când dai la o parte perdeaua ferestrei: un șanț, un pod, un zid scund, un scoruș, un câmp cu porumb, un tufiș cu mure, un coteț de găini, o coamă de deal galbenă, un nor alb, o bucată de cer albastru, în formă de trapez. Sunt sigur că prima oară n-am zărit pe nimeni; de-abia în anul următor, auzind o mișcare prin frunziș, am putut să disting un chip rotund și plat, care rodea un știulete. După încă un an, erau vreo trei pe zid, iar data următoare am văzut șase, așezați în șir, cu mâinile pe genunchi și câteva scorușe pe o farfurie. În fiecare an, nici nu intram bine în cameră, că ridicam perdeaua și mai număram câteva fețe în plus: șaisprezece, cu tot cu cei din șanț; douăzeci și nouă, dintre care opt îngrămădiți în scoruș; patruzeci și șapte, fără să-i mai număr pe cei din coteț. Seamănă între ei, par amabili, au pistrui pe obraji, zâmbesc, câte unul cu gura mânjită de mure. Curând am văzut tot podul plin de indivizi cu chipul rotund, ghemuiți pentru că nu mai aveau loc să se miște; mâncau porumbul bob cu bob, apoi rodeau știuleții.

și uite-așa, an după an, am văzut că dispar șanțul, copacul, tufa de mure, ascunse de zăplazuri cu zâmbete liniștite, printre obraji bucălați care se mișcă mestecând frunze. Nimeni n-are habar câtă lume poate să încapă într-un spațiu restrâns cum e tăpșanul acela de porumb, mai ales dacă toți stau în fund, cu brațele împrejurul genunchilor, nemișcați. Bag seamă că sunt mult mai mulți decât s-ar zice: am văzut coama dealului acoperindu-se de o mulțime tot mai compactă: dar, de când cei de pe pod au luat obiceiul să stea călare unul pe umerii celuilalt, nu mai reușesc să-mi arunc privirea prea departe.

anul acesta, în sfârșit, când am ridicat perdeaua, fereastra încadra doar o mare de chipuri: dintr-un colț în altul, la toate nivelurile și distanțele, se văd figurile astea rotunde, imobile, turtite, cu un zâmbet abia schițat, iar în mijloc multe mâini, pe care le țin pe umerii celor din fața lor. Până și cerul a dispărut. Pot foarte bine nici să nu mai stau la fereastră.

nu că mi-ar fi ușor să mă mișc. În camera mea, suntem găzduiți douăzeci și șase: ca să-mi mișc picioarele, trebuie să-i deranjez pe cei care stau chirciți pe podea, îmi fac loc printre genunchii celor care sunt așezați pe scrin și printre coatele celor care stau cu rândul pe pat: noroc că sunt toți amabili.

Italo Calvino, Orașele invizibile

18

o pădure deasă, curată. doar trunchiuri subțiri și drepte, răsfirate dezordonat deasupra versantului mototolit cu scoarță, vreascuri și ierburi mărunte.

un loc rotund, decupat din înclinația naturală a pământului, netezit cu țăruși de lemn, bătuți în pământ cât mai aproape unul de altul.

oprirea și siguranța terenului sub picioare lasă timp privirii să descopere departe, în vale, dincolo de trunchiuri, marea.

pe jos, desenul lemnului rotund e cald, migălos. ochii revin asupra lui cercetători, din nou și din nou.

umbra pătată cu soare a frunzișului cuprinde și ea un loc, desenat de umbra regulată a unui cilindru, pe care privirea intrigată îl descoperă deasupra, suspendat de trunchiuri.

o panglică închisă de metal, balansând ușor odată cu adierile, scânteind orbitor din când în când razele și decupând încă un loc, pe cer.