20

orașele continue 3. În expedițiile mele, în fiecare an poposesc la Procopia și trag în aceeași cameră, la același han. Încă de prima oară m-am oprit să contemplu peisajul care se deschide când dai la o parte perdeaua ferestrei: un șanț, un pod, un zid scund, un scoruș, un câmp cu porumb, un tufiș cu mure, un coteț de găini, o coamă de deal galbenă, un nor alb, o bucată de cer albastru, în formă de trapez. Sunt sigur că prima oară n-am zărit pe nimeni; de-abia în anul următor, auzind o mișcare prin frunziș, am putut să disting un chip rotund și plat, care rodea un știulete. După încă un an, erau vreo trei pe zid, iar data următoare am văzut șase, așezați în șir, cu mâinile pe genunchi și câteva scorușe pe o farfurie. În fiecare an, nici nu intram bine în cameră, că ridicam perdeaua și mai număram câteva fețe în plus: șaisprezece, cu tot cu cei din șanț; douăzeci și nouă, dintre care opt îngrămădiți în scoruș; patruzeci și șapte, fără să-i mai număr pe cei din coteț. Seamănă între ei, par amabili, au pistrui pe obraji, zâmbesc, câte unul cu gura mânjită de mure. Curând am văzut tot podul plin de indivizi cu chipul rotund, ghemuiți pentru că nu mai aveau loc să se miște; mâncau porumbul bob cu bob, apoi rodeau știuleții.

și uite-așa, an după an, am văzut că dispar șanțul, copacul, tufa de mure, ascunse de zăplazuri cu zâmbete liniștite, printre obraji bucălați care se mișcă mestecând frunze. Nimeni n-are habar câtă lume poate să încapă într-un spațiu restrâns cum e tăpșanul acela de porumb, mai ales dacă toți stau în fund, cu brațele împrejurul genunchilor, nemișcați. Bag seamă că sunt mult mai mulți decât s-ar zice: am văzut coama dealului acoperindu-se de o mulțime tot mai compactă: dar, de când cei de pe pod au luat obiceiul să stea călare unul pe umerii celuilalt, nu mai reușesc să-mi arunc privirea prea departe.

anul acesta, în sfârșit, când am ridicat perdeaua, fereastra încadra doar o mare de chipuri: dintr-un colț în altul, la toate nivelurile și distanțele, se văd figurile astea rotunde, imobile, turtite, cu un zâmbet abia schițat, iar în mijloc multe mâini, pe care le țin pe umerii celor din fața lor. Până și cerul a dispărut. Pot foarte bine nici să nu mai stau la fereastră.

nu că mi-ar fi ușor să mă mișc. În camera mea, suntem găzduiți douăzeci și șase: ca să-mi mișc picioarele, trebuie să-i deranjez pe cei care stau chirciți pe podea, îmi fac loc printre genunchii celor care sunt așezați pe scrin și printre coatele celor care stau cu rândul pe pat: noroc că sunt toți amabili.

Italo Calvino, Orașele invizibile

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s