51

trenurile care intră în Londra sosesc aidoma unor corăbii care plutesc peste acoperișuri. Trec printre turnurile care se înalță spre cer precum niște bestii marine cu gât lung și printre uriașele rezervoare de combustibil care lâncezesc între buruieni asemenea unor balene. În adâncuri sunt șiruri de magazinașe și francize obscure, cafenele scorojite și ateliere individuale pitite sub arcadele peste care trec trenurile. Graffiti colorate și complicate împodobesc toți pereții. Geamurile de la etajele superioare sunt atât de aproape, încât pasagerii pot trage cu ochiul înăuntru, în birouri mici și goale, și pe rafturile magazinelor. Pot desluși contururile calendarelor comerciale și ale afișierelor de pe pereți.

acolo, în pusta lăbărțată dintre suburbii și centru, se desfășoară ritmurile Londrei.

treptat, străzile se lărgesc și numele magazinelor și cafenelelor devin mai familiare, străzile principale sunt mai curate, traficul e mai greu, iar orașul urcă pentru a întâmpina șinele.

China Miéville, Regele șobolan

49

dacă astăzi îl vedem pe „orășeanul” tipic ca pe un om care nu-și acoperă necesarul de hrană prin cultivarea propriului ogor, pentru majoritatea orașelor tipice (poleis) din Antichitate era valabil exact contrariul. […] cetățeanul din Antichitate, spre deosebire de cel medieval, […] deținea, numindu-l „al său”, un kleros sau fundus […], un ogor care îi asigura hrana. Cetățeanul din Antichitate era un „cetățean țăran”.

Max Weber, Orașul

48

ce bucuros este Walser! De-abia se deschide ușa casei lui – simte el – și intri în altă lume. De parcă n-ar fi doar o mișcare fizică în spațiu – doi pași pe care îi faci -, ci și o deplasare – mult mai intensă – în timp; a piciorului dinapoi care încă mai aduce mirosul de pământ și senzația, deloc obiectivă, dar existentă, că ești înconjurat de lucruri vii pe care nu le înțelegi în totalitatea lor și care nu te înțeleg – elementele pădurii -, a piciorului acestuia dinapoi către piciorul dinainte, care a trecut deja de cadrul ușii, distanța nu trebuie măsurată în centimetrii unui pas, ci în secole, poate chiar în milenii. Când închidea ușa după el, Walser simțea că întoarce spatele inumanei bestialități (din care se desprinsese, desigur, cu miliarde de ani în urmă, o ființă dotată cu o inteligență ieșită din comun – constructorul acela singuratic, Omul) și intră în plinul efectelor pe care acea ruptură între omenire și restul naturii le provocase; o casă în mijlocul pădurii, iată o cucerire a raționalității absolute.

Gonçalo M. Tavares, Cinci plimbări prin cartier / Domnul Walser și pădurea