125

cândva, aliniamentele de menhiri marcau în teritoriu, pentru societățile Neoliticului, un parcurs „citit” ca apropiere graduală de o destinație sacrală, „prezentă prin absență”. Operația relativ simplă (chiar dacă necesitând tehnici ingenioase) de a aranja secvențial pietre ridicate în picioare însemnează teritoriul și înseamnă prezența locuirii. Prin acest gest arhitectural – care seamănă mai mult cu grădina decât cu casa – sunt afirmate în același timp artificiul amenajării, și relația cu totalitatea existenței. […] În versiune laică, progresia spațială se definea până nu demult cu aliniamente de arbori. Acestea au în comun cu megaliții neolitici obârșia naturală și verticalitatea. Tot aliniamente vegetale marchează „drumul” în grădini; arbori sau arbuști tunși, pâlcuri de vegetație care conduc la reprezentări de locuri, cum e cazul acelei Salle de bal create de Le Nôtre la Versailles. Oricât de mult s-ar fi diluat sensul în vremurile recente, odată cu retragerea sacrului din spațialitatea existenței zilnice, ideea de parcurs orientat către un loc cu semnificație aparte a rămas intactă. Prin contrast, nenumăratele șiruri de stâlpi electrici, pilonii podurilor de autostradă, autostrada însăși (fără marcaje aparte care să ritmeze gradualitatea parcursului, totul fiind riguros echivalent, din moment ce nu există o destinație dată) nu produc spații distincte în omogenitatea mediului amenajat și nu instituie locuri de concentrare a semnificației în mediul natural.

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s