133

Orașul Ambasadei era un loc mic și aglomerat, iar creșterea populației noastre era limitată de granița până la care ajungea suflul aeolilor. Era înconjurat de orașul Gazdelor, cu excepția unui loc din nord, unde începeau câmpiile ariekene. Expansiunea urbană cvasilegală era tolerată, iar încăperi improvizate, care atârnau deasupra aleilor ca niște streșini, erau prinse de ziduri sau construite în grabă pe acoperișuri, mereu pe punctul de-a fi abandonate. Mulți membri ai Administrației aprobau în mod tacit inițiativa de a extinde în acest fel spațiul. Ici-colo vedeai piese bioproduse, pe jumătate montate, precum și niște hibrizi realizați artizanal cu tehnologie terestră, care doar printr-un noroc nu se dezmembrau – lucruri care aveau un aspect domestic.

China Miéville, Orașul ambasadei

Advertisements

132

natural systems supply, transport, treat, and store water; modify the climate, oxygenate and purify the air; produce food; treat or assimilate waste; build land; maintain beaches; and provide protection from hurricanes…

if essentials components are destroyed, or if the system as a whole is overstressed, the process will break down and the system will fail.

Albert R. Veri et al.

131

semnalul unei expoziții de artă contemporană, deschisă pe la-nceputul anilor ′90 în palatul Belveder de la Praga, era un pitic de grădină gigantic. Așadar, una dintre figurile proeminente ale avangardei artistice europene alegea ca emblemă a expoziției sale figura emblematică a kitschului. Care însă, prin asocierea unui simplu oximoron, își depășise condiția.

arhitectura zilelor noastre se regăsește în postura piticului de grădină. Ca artefact văduvit de cea mai mare parte a zestrei sale simbolice, ea își caută zadarnic legitimitatea semantică prin exacerbarea expresiei formale. Modurile de a o regăsi trebuie să fie căutate în același registru metaforic pe care-l ilustrează atât de sugestiv gigantul praghez cu haine de pitic.

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă

128

deasupra zidului crescuseră cu timpul alte case. Spre înăuntrul zidului spațiul fusese păstrat neconstruit pentru a folosi pe timp de asediu la apărare, adunare… zona non aedificandi a oricărei cetăți. Unde se termina ea, destul de repede altfel, începeau construcțiile. Când vremea asediilor s-a isprăvit, a folosit mai departe, totuși, ca stradă, casele deja construite fiind prea aproape de zid ca să lase loc și altora. Dar cele ce nu-și găsiseră locul înăuntru, și l-au găsit afară. Și, dornice să fie cât mai aproape de oraș, casele se lipiseră pe exterior de zid, uneori devenind una cu el și ițindu-și capetele peste coama lui, într-un efort nestăpânit de a-și potoli curiozitatea, aruncându-și privirile și aflând astfel tot ceea ce se petrecea înăuntru. Tot ridicându-se astfel pe vârfurile picioarelor, unele case abia reușiseră să treacă cu ochii ferestrelor de marginea zidului, dar altele crescuseră mult peste el, ca trase în sus de o mână nevăzută. Noroc că zidul era voinic, chiar îngroșându-și din loc în loc rândurile de piatră, ca și cum și-ar fi încordat mușchii trupului pentru a ține mai bine greutatea… un fel de retrageri se creau astfel, ca un început de camere. În ele își mai găseau loc de odihnă tot felul de obiecte obosite. Niște saci cu nisip, prăbușiți la umbra zidului, se propteau între ei, și o masă de iarmaroc, cu coviltir, privea în neștire în lungul străzii, cu gândul la cârnații pe care nu demult îi adăpostise. Era cald… dar umezeala pământului urca încet încet prin zid, por cu por, până obosea și ea și se evapora. Multe găurele se vedeau în zid, semn că apa urcase odată și mai sus și nimănui nu-i plăcuse asta… găurelele pe care „nimănui” le dăduse în zid lăsau aerul fierbinte să intre în adâncurile pietrei, să o scotocească și să alunge apa prin vârtejurile lui… un v-ați ascunselea bezmetic, care făcea bine zidului, lăsându-l toropit și mulțumit.