137

zidul se întindea de-a lungul întregii străzi. Nu era un zid neted. Dimpotrivă, pe alocuri asperitățile lui deveneau bolovănoase, de parcă la un moment dat o parte din el ar fi fost ruptă și îndepărtată, așa cum rupi în două un miez de pâine.

Advertisements

136

cățărată deasupra Orașului Ambasadei se afla Ambasada însăși, mărginită de câmpiile acelea. Acolo era cea mai înaltă clădire pe care o aveam, de peste o sută de metri – un stâlp gros, înțesat cu ramuri orizontale și platforme de asolizare, pe care se așezau sau de pe care se ridicau, chiar și la ora aceea târzie, corvide luminescente. Precum un lucru care s-ar fi topit, Ambasada se extindea în zona de la baza ei și devenea tot una cu străzile care o înconjurau. Cartierul Administrației era ascuns parțial, așa cum erau și cele mai multe dintre aleile de acces către viscerele Ambasadei. Ehrsul și cu mine am coborât cu un lift capitonat, am urmat alei, culoare care se transformau într-un amestec de coridoare și străzi și arcade deschise pe jumătate, cu ferestre fără geamuri, ajungând apoi la străzile propriu-zise și la briză.

  • Doamne, ce bine e să ieși afară! am exclamat eu.
  • nu suntem chiar afară, mi-a replicat Ehrsul. Suntem încă în spațiul delimitat de suflul aeolilor.

într-o încăpere din aer.

China Miéville, Orașul ambasadei