126

grădina (peisajeră) planetară nu poate fi, desigur, decât o metaforă pentru un mod dezirabil de amenajare cu sens a întregului teritoriu antropizat. Pentru a putea fi pus în practică, orice asemenea proiect trebuie să-și poată asuma atât limitele fizice cât și pe cele conceptuale: tot ce e „dincolo de îngrădire” trebuie să fie lăsat în seama legilor naturii.

* un exemplu foarte elocvent pentru confuzia generalizată în aceste domenii este faptul că o expoziție intitulată „Biodiversité” a fost organizată (în vara anului 2010), dintre toate locurile, tocmai în ansamblul palatului și grădinilor Bagatelle de la Paris. Or, nimic nu e mai opus ideii de biodiversitate decât o grădină, din care se va extirpa fără greș orice vietate (plantă sau animal) care nu se potrivește cu intențiile aranjamentului jardinier.

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă

125

cândva, aliniamentele de menhiri marcau în teritoriu, pentru societățile Neoliticului, un parcurs „citit” ca apropiere graduală de o destinație sacrală, „prezentă prin absență”. Operația relativ simplă (chiar dacă necesitând tehnici ingenioase) de a aranja secvențial pietre ridicate în picioare însemnează teritoriul și înseamnă prezența locuirii. Prin acest gest arhitectural – care seamănă mai mult cu grădina decât cu casa – sunt afirmate în același timp artificiul amenajării, și relația cu totalitatea existenței. […] În versiune laică, progresia spațială se definea până nu demult cu aliniamente de arbori. Acestea au în comun cu megaliții neolitici obârșia naturală și verticalitatea. Tot aliniamente vegetale marchează „drumul” în grădini; arbori sau arbuști tunși, pâlcuri de vegetație care conduc la reprezentări de locuri, cum e cazul acelei Salle de bal create de Le Nôtre la Versailles. Oricât de mult s-ar fi diluat sensul în vremurile recente, odată cu retragerea sacrului din spațialitatea existenței zilnice, ideea de parcurs orientat către un loc cu semnificație aparte a rămas intactă. Prin contrast, nenumăratele șiruri de stâlpi electrici, pilonii podurilor de autostradă, autostrada însăși (fără marcaje aparte care să ritmeze gradualitatea parcursului, totul fiind riguros echivalent, din moment ce nu există o destinație dată) nu produc spații distincte în omogenitatea mediului amenajat și nu instituie locuri de concentrare a semnificației în mediul natural.

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă

124

un loc complex, cu multe încăperi, formând unghiuri care mă uluiau. Cei care pomeniseră vreodată despre „stăpânirea” mea ar fi râs văzându-mă cum mă împleticeam, literalmente, în încăperea aceea. Pereții și tavanul se mișcau, dirijate de o existență mecanică ca aceea a cuiva care ar fi descins din lanțuri și macarale.

China Miéville, Orașul ambasadei

123

in Spengler’s most moving passage, where he identifies the “landscape” as the base of the “culture”, he says that… man… is so held to it by myriard fibres, that without it life, soul, and thought are inconceivable.

Stanley White

122

orașele și-au depășit de mult limitele fizice și conceptuale. După ce au înghițit suburbii și sate apropiate, ele au difuzat într-un teritoriu ocupat progresiv de acest urban substantivizat care și-a pierdut urbanitatea. Nemaiaflându-se în poziție de referențialitate față de un centru, așezările își pierd determinarea spațială și temporală de odinioară, iar locuitorii lor nu mai au acces la memoria colectivă a unor citadini intra-muros și nu se mai pot constitui într-un civitas care, asociat cu urbs, înseamnă orașul în tradiția europeană. [1]

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă

[1] Françoise Choay, Pour une anthropologie de l’espace.