144

ca urmare a abstractizării spațiului locuit, până la sfârșitul secolului XVIII, „sensul «naturii» s-a inversat. Cândva, spațiul sălbatic era negativ: respingător, înfricoșător, și prin aceasta propice pentru asceză. Astăzi, acest spațiu e pozitiv: atrăgător, agreabil, frumos la vedere, sursă de plăceri. Într-un cuvânt, e un spațiu plăcut.”

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă; Augustin Berque, Écoumène

Advertisements

143

Geneva e un oraș al havuzurilor și al fântânilor arteziene. Mai pot fi văzute și azi în grădinile publice chioșcurile în care cântau, odinioară, fanfarele. Până și universitatea se pierde printre coroanele bogate ale arborilor.

Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei

142

se luminase devreme, ca de obicei. E adevărat, soarele nu era încă de trei sulițe pe cer, era numai de o suliță și jumătate, dar oricum era și asta nu-i de lepădat nicicând. Apele fluviului erau încă în pâclă, dar curând-curând negura se risipi, volbura se ridică (văzând cu ochii) spre nori și în port ai fi putut zări atunci caicele, remorcherele, pontoanele, bărcile pescărești. În larg, vasele cu abur. Erau de toate neamurile și din toate cotloanele pământului, de la soare-răsare și soare-apune, ba chiar și de mai departe. Veneau străinii în Vechiul Oraș, ca la o pleașcă – și nu se înșelau, dumnealor, defel -, să facă negoț, să iubească, să petreacă. Unii, domoli ca niște căprioare în păduri sau ca frunzele de dafin în grădini, alții țâfnoși ca mistreții – pe care nimeni, după câte știm, nu i-a văzut cu zâmbetul pe buze -, gata să-ți caute chichiță în tot ce faci. Mă rog, niște pramatii; nu merită să mai vorbim de ei.

Iordan Chimet, Închide ochii și vei vedea orașul

140

a city is said to be an assembly of people, a congregation drawn together to the end they may thereby the better live at their ease in wealth and plenty. And the greatness of a city is said to be, not the largeness of the site or the circuit of the walls, but the multitude and number of the inhabitants and their power. Now men are drawn together upon sundry causes and occasions thereunto them moving: some by authority, some by force, some by pleasure, and some by profit that proceedeth of it.

Giovanni Botero, The Greatness of Cities / The Reason of State, 1588/1606

139

libertatea de a fura. Îmi amintesc excursia de la Herești, cu istoricul norvegian, care voia să vadă un conac al unui boier român din familia Zamfireștilor, căsătorit cu o norvegiană. Conacul fusese primărie, gospodărie colectivă, depozit și multe altele, dar clădirea rezistase, rămăsese în picioare pe malul Argeșului, sub toate umilințele celor 50 de ani de comunism. Acum (în 1990, primăvara) avea ușile și cercevelele ferestrelor scoase, sobele, lambriurile și chiar podelele furate. Totul după revoluție, în libertatea de a fura. De altfel, Sanda Stolojan, moștenitoare a acestei ruine recente, povestește în Ceruri nomade despre un alt conac, al altei bunici, care după ’89 a dispărut cu totul, fiindu-i furate și cărămizile. Prin asociație, îmi vine în minte și dispariția școlii italiene de pe strada noastră din București. De ani de zile era închisă, crăpată, cu tencuiala căzută pe alocuri și în ’90 italienii au hotărât să o demoleze pentru a o reconstrui, dar tot ce se demola ziua dispărea noaptea (un altfel de Meșter Manole), iar în câteva săptămâni a rămas terenul gol, absolut gol, fără măcar amintirea școlii italiene. Un timp terenul a devenit groapa de gunoi a cartierului, apoi italienii au curățat locul și l-au împrejmuit cu un gard.

Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare

136

cățărată deasupra Orașului Ambasadei se afla Ambasada însăși, mărginită de câmpiile acelea. Acolo era cea mai înaltă clădire pe care o aveam, de peste o sută de metri – un stâlp gros, înțesat cu ramuri orizontale și platforme de asolizare, pe care se așezau sau de pe care se ridicau, chiar și la ora aceea târzie, corvide luminescente. Precum un lucru care s-ar fi topit, Ambasada se extindea în zona de la baza ei și devenea tot una cu străzile care o înconjurau. Cartierul Administrației era ascuns parțial, așa cum erau și cele mai multe dintre aleile de acces către viscerele Ambasadei. Ehrsul și cu mine am coborât cu un lift capitonat, am urmat alei, culoare care se transformau într-un amestec de coridoare și străzi și arcade deschise pe jumătate, cu ferestre fără geamuri, ajungând apoi la străzile propriu-zise și la briză.

  • Doamne, ce bine e să ieși afară! am exclamat eu.
  • nu suntem chiar afară, mi-a replicat Ehrsul. Suntem încă în spațiul delimitat de suflul aeolilor.

într-o încăpere din aer.

China Miéville, Orașul ambasadei

135

there is a creature native to Kenya called the flattid bug, and I was introduced to it in Nairobi, some years ago, by the great Dr. L.S.B. Leakey. What Dr. Leakey introduced me to was a coral-coloured flower of a raceme sort, made up of many small blossoms like the aloe or hyacinth. Each blossom was of oblong shape, perhaps a centimetre long, which on close inspection turned out to be the wing of an insect. The colony clinging to a dead twig comprised the whole of a flower so real in its seeming that one could only expect from it the scent of spring…

the coral flower that the flattid bug imitates does not exist in nature. The flattid bug has created the form… from each batch of eggs that the female lays there will always be at least one producing a creature with green wings, not coral, and several with wings of in-between shades.

I looked closely. At the tip of the insect flower was a single green bud. Behind it were a half dozen partially matured blossoms showing only strains of coral. Behind these on the twig crouched the full strenght of flattid bug society, all with wings of purest coral to complete the colony’s creation and deceive the eyes of the hungriest of birds.

Leakey shook the slick. The startled colony rose from its twig and filled the air with fluttering flattid bugs. They seemed no different in flight than any other swarm of moths that one encounters in the African bush. Then they returned to their twig. They alighted in no particular order and for an instant the twig was alive with the little creatures climbing over each other’s shoulders in what seemed to be random movement. But the movement was not random. Shortly the twig was still and one beheld again the flower. The green leader had resumed his bud-like position with his varicoloured companions just behind. The fullblown rank-and-file had resumed its accustomed places. A lovely coral flower that does not exist in nature had been created before my eyes.

Robert Ardrey