137

zidul se întindea de-a lungul întregii străzi. Nu era un zid neted. Dimpotrivă, pe alocuri asperitățile lui deveneau bolovănoase, de parcă la un moment dat o parte din el ar fi fost ruptă și îndepărtată, așa cum rupi în două un miez de pâine.

Advertisements

128

deasupra zidului crescuseră cu timpul alte case. Spre înăuntrul zidului spațiul fusese păstrat neconstruit pentru a folosi pe timp de asediu la apărare, adunare… zona non aedificandi a oricărei cetăți. Unde se termina ea, destul de repede altfel, începeau construcțiile. Când vremea asediilor s-a isprăvit, a folosit mai departe, totuși, ca stradă, casele deja construite fiind prea aproape de zid ca să lase loc și altora. Dar cele ce nu-și găsiseră locul înăuntru, și l-au găsit afară. Și, dornice să fie cât mai aproape de oraș, casele se lipiseră pe exterior de zid, uneori devenind una cu el și ițindu-și capetele peste coama lui, într-un efort nestăpânit de a-și potoli curiozitatea, aruncându-și privirile și aflând astfel tot ceea ce se petrecea înăuntru. Tot ridicându-se astfel pe vârfurile picioarelor, unele case abia reușiseră să treacă cu ochii ferestrelor de marginea zidului, dar altele crescuseră mult peste el, ca trase în sus de o mână nevăzută. Noroc că zidul era voinic, chiar îngroșându-și din loc în loc rândurile de piatră, ca și cum și-ar fi încordat mușchii trupului pentru a ține mai bine greutatea… un fel de retrageri se creau astfel, ca un început de camere. În ele își mai găseau loc de odihnă tot felul de obiecte obosite. Niște saci cu nisip, prăbușiți la umbra zidului, se propteau între ei, și o masă de iarmaroc, cu coviltir, privea în neștire în lungul străzii, cu gândul la cârnații pe care nu demult îi adăpostise. Era cald… dar umezeala pământului urca încet încet prin zid, por cu por, până obosea și ea și se evapora. Multe găurele se vedeau în zid, semn că apa urcase odată și mai sus și nimănui nu-i plăcuse asta… găurelele pe care „nimănui” le dăduse în zid lăsau aerul fierbinte să intre în adâncurile pietrei, să o scotocească și să alunge apa prin vârtejurile lui… un v-ați ascunselea bezmetic, care făcea bine zidului, lăsându-l toropit și mulțumit.

118

dimineață târzie, rece, vânt și stropi de ploaie

început de iunie

zidul cuprinde liniștit orașul zgribulit, amorțit… sau poate doar ascuns în veselia licărind cald a interioarelor

pe terase, scaunele s-au adunat unele într-altele, iar umbrelele și-au strâns pe trupuri multele falduri.

18

o pădure deasă, curată. doar trunchiuri subțiri și drepte, răsfirate dezordonat deasupra versantului mototolit cu scoarță, vreascuri și ierburi mărunte.

un loc rotund, decupat din înclinația naturală a pământului, netezit cu țăruși de lemn, bătuți în pământ cât mai aproape unul de altul.

oprirea și siguranța terenului sub picioare lasă timp privirii să descopere departe, în vale, dincolo de trunchiuri, marea.

pe jos, desenul lemnului rotund e cald, migălos. ochii revin asupra lui cercetători, din nou și din nou.

umbra pătată cu soare a frunzișului cuprinde și ea un loc, desenat de umbra regulată a unui cilindru, pe care privirea intrigată îl descoperă deasupra, suspendat de trunchiuri.

o panglică închisă de metal, balansând ușor odată cu adierile, scânteind orbitor din când în când razele și decupând încă un loc, pe cer.

12

scuarul C… un buzunar verde prins în beton, zidărie, sticlărie. Castani grei, trosnet neregulat de placă, huruit de tramvai în lung și mașini, al căror zgomot alunecă îndepărtându-se dar reluându-se în rafale repetate la nesfârșit. A te odihni pe o bancă înseamnă a te supune unei pedepse, sperând că ea reprezintă totuși un nefiresc, la capătul căruia masa grea de frunze, flori, va fi lăsată să foșnească, să ciripească, să șoptească, să chicotească.

amiaza întunecată a unei duminici, răcorită de o ploaie măruntă de primăvară, când nu rămâne decât greutatea castanilor reflectată în negrul umed al aleilor, printre flori împrăștiate de picături rebele. Amintirea zgomotului dur se suprapune firescului liniștitor al clipocitului, foșnetului, ciripitului timid, ca refuzul unei amăgiri.

5

un deal molcom, acoperit des și mai degrabă scurt cu iarbă uscată, din care, pe alocuri, mai scotea capul câte o bucată de piatră colțuroasă

vederea se deschidea departe, spre alte și alte dealuri molcome

capetele unora dintre ele se pierdeau în stratul gros și pufos al norilor foarte joși

culorile se întunecau

verde uscat, pai uscat, verdele negricios al crângurilor și pădurilor, albastrul fumuriu al ultimelor coame schițate la orizont

puținele case erau liniștite

nu vroiau parcă nimic

pete roșcate răsfirate mișunau pe lângă ele, printre ele, pe drumurile desfundate… animalele locului

scânduri aruncate vraiște în iarba uscată

iar ceva mai sus, unele ce păreau doar vraiște

sprijinindu-se una pe cealaltă, îmbrățișau până la urmă un spațiu regulat, o cameră mică, deschisă spre vale, pe podeaua căreia, vrând-nevrând, trebuia să te așezi cumva pentru a putea încăpea

disconfortul era plăcut, obligându-te să atingi lemnul cald, fin și ușor parfumat… se amestecau în mirosul lui iarba uscată, ploaia măruntă, rășina, micile gâze, pacea și somnul