130

piața mare… un spațiu urban puternic reprezentativ, coagulând în jurul său universuri contrastante: rafinamentul și mizeria, formalul și informalul.

Advertisements

128

deasupra zidului crescuseră cu timpul alte case. Spre înăuntrul zidului spațiul fusese păstrat neconstruit pentru a folosi pe timp de asediu la apărare, adunare… zona non aedificandi a oricărei cetăți. Unde se termina ea, destul de repede altfel, începeau construcțiile. Când vremea asediilor s-a isprăvit, a folosit mai departe, totuși, ca stradă, casele deja construite fiind prea aproape de zid ca să lase loc și altora. Dar cele ce nu-și găsiseră locul înăuntru, și l-au găsit afară. Și, dornice să fie cât mai aproape de oraș, casele se lipiseră pe exterior de zid, uneori devenind una cu el și ițindu-și capetele peste coama lui, într-un efort nestăpânit de a-și potoli curiozitatea, aruncându-și privirile și aflând astfel tot ceea ce se petrecea înăuntru. Tot ridicându-se astfel pe vârfurile picioarelor, unele case abia reușiseră să treacă cu ochii ferestrelor de marginea zidului, dar altele crescuseră mult peste el, ca trase în sus de o mână nevăzută. Noroc că zidul era voinic, chiar îngroșându-și din loc în loc rândurile de piatră, ca și cum și-ar fi încordat mușchii trupului pentru a ține mai bine greutatea… un fel de retrageri se creau astfel, ca un început de camere. În ele își mai găseau loc de odihnă tot felul de obiecte obosite. Niște saci cu nisip, prăbușiți la umbra zidului, se propteau între ei, și o masă de iarmaroc, cu coviltir, privea în neștire în lungul străzii, cu gândul la cârnații pe care nu demult îi adăpostise. Era cald… dar umezeala pământului urca încet încet prin zid, por cu por, până obosea și ea și se evapora. Multe găurele se vedeau în zid, semn că apa urcase odată și mai sus și nimănui nu-i plăcuse asta… găurelele pe care „nimănui” le dăduse în zid lăsau aerul fierbinte să intre în adâncurile pietrei, să o scotocească și să alunge apa prin vârtejurile lui… un v-ați ascunselea bezmetic, care făcea bine zidului, lăsându-l toropit și mulțumit.

126

grădina (peisajeră) planetară nu poate fi, desigur, decât o metaforă pentru un mod dezirabil de amenajare cu sens a întregului teritoriu antropizat. Pentru a putea fi pus în practică, orice asemenea proiect trebuie să-și poată asuma atât limitele fizice cât și pe cele conceptuale: tot ce e „dincolo de îngrădire” trebuie să fie lăsat în seama legilor naturii.

* un exemplu foarte elocvent pentru confuzia generalizată în aceste domenii este faptul că o expoziție intitulată „Biodiversité” a fost organizată (în vara anului 2010), dintre toate locurile, tocmai în ansamblul palatului și grădinilor Bagatelle de la Paris. Or, nimic nu e mai opus ideii de biodiversitate decât o grădină, din care se va extirpa fără greș orice vietate (plantă sau animal) care nu se potrivește cu intențiile aranjamentului jardinier.

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă

125

cândva, aliniamentele de menhiri marcau în teritoriu, pentru societățile Neoliticului, un parcurs „citit” ca apropiere graduală de o destinație sacrală, „prezentă prin absență”. Operația relativ simplă (chiar dacă necesitând tehnici ingenioase) de a aranja secvențial pietre ridicate în picioare însemnează teritoriul și înseamnă prezența locuirii. Prin acest gest arhitectural – care seamănă mai mult cu grădina decât cu casa – sunt afirmate în același timp artificiul amenajării, și relația cu totalitatea existenței. […] În versiune laică, progresia spațială se definea până nu demult cu aliniamente de arbori. Acestea au în comun cu megaliții neolitici obârșia naturală și verticalitatea. Tot aliniamente vegetale marchează „drumul” în grădini; arbori sau arbuști tunși, pâlcuri de vegetație care conduc la reprezentări de locuri, cum e cazul acelei Salle de bal create de Le Nôtre la Versailles. Oricât de mult s-ar fi diluat sensul în vremurile recente, odată cu retragerea sacrului din spațialitatea existenței zilnice, ideea de parcurs orientat către un loc cu semnificație aparte a rămas intactă. Prin contrast, nenumăratele șiruri de stâlpi electrici, pilonii podurilor de autostradă, autostrada însăși (fără marcaje aparte care să ritmeze gradualitatea parcursului, totul fiind riguros echivalent, din moment ce nu există o destinație dată) nu produc spații distincte în omogenitatea mediului amenajat și nu instituie locuri de concentrare a semnificației în mediul natural.

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă

124

un loc complex, cu multe încăperi, formând unghiuri care mă uluiau. Cei care pomeniseră vreodată despre „stăpânirea” mea ar fi râs văzându-mă cum mă împleticeam, literalmente, în încăperea aceea. Pereții și tavanul se mișcau, dirijate de o existență mecanică ca aceea a cuiva care ar fi descins din lanțuri și macarale.

China Miéville, Orașul ambasadei