136

cățărată deasupra Orașului Ambasadei se afla Ambasada însăși, mărginită de câmpiile acelea. Acolo era cea mai înaltă clădire pe care o aveam, de peste o sută de metri – un stâlp gros, înțesat cu ramuri orizontale și platforme de asolizare, pe care se așezau sau de pe care se ridicau, chiar și la ora aceea târzie, corvide luminescente. Precum un lucru care s-ar fi topit, Ambasada se extindea în zona de la baza ei și devenea tot una cu străzile care o înconjurau. Cartierul Administrației era ascuns parțial, așa cum erau și cele mai multe dintre aleile de acces către viscerele Ambasadei. Ehrsul și cu mine am coborât cu un lift capitonat, am urmat alei, culoare care se transformau într-un amestec de coridoare și străzi și arcade deschise pe jumătate, cu ferestre fără geamuri, ajungând apoi la străzile propriu-zise și la briză.

  • Doamne, ce bine e să ieși afară! am exclamat eu.
  • nu suntem chiar afară, mi-a replicat Ehrsul. Suntem încă în spațiul delimitat de suflul aeolilor.

într-o încăpere din aer.

China Miéville, Orașul ambasadei

Advertisements

133

Orașul Ambasadei era un loc mic și aglomerat, iar creșterea populației noastre era limitată de granița până la care ajungea suflul aeolilor. Era înconjurat de orașul Gazdelor, cu excepția unui loc din nord, unde începeau câmpiile ariekene. Expansiunea urbană cvasilegală era tolerată, iar încăperi improvizate, care atârnau deasupra aleilor ca niște streșini, erau prinse de ziduri sau construite în grabă pe acoperișuri, mereu pe punctul de-a fi abandonate. Mulți membri ai Administrației aprobau în mod tacit inițiativa de a extinde în acest fel spațiul. Ici-colo vedeai piese bioproduse, pe jumătate montate, precum și niște hibrizi realizați artizanal cu tehnologie terestră, care doar printr-un noroc nu se dezmembrau – lucruri care aveau un aspect domestic.

China Miéville, Orașul ambasadei

124

un loc complex, cu multe încăperi, formând unghiuri care mă uluiau. Cei care pomeniseră vreodată despre „stăpânirea” mea ar fi râs văzându-mă cum mă împleticeam, literalmente, în încăperea aceea. Pereții și tavanul se mișcau, dirijate de o existență mecanică ca aceea a cuiva care ar fi descins din lanțuri și macarale.

China Miéville, Orașul ambasadei

120

am privit prin ferestrele navei în timp ce zburam pe deasupra iederei și a acoperișurilor micului meu oraș-ghetou. Am oftat când am ajuns deasupra zonei în care arhitectura trecea de la cărămida și lemnul acoperit de iederă al tinereții mele la polimeri și la carnea biorealizată a Gazdelor, de la labirintul de alei la echivalentul stradal al altor topografii. Făpturile-clădiri se prăbușeau și erau înlocuite. Zone de construcție ca niște combinații de abatoare, ferme pentru căței și cariere de piatră.

China Miéville, Orașul ambasadei

114

pe traseul nostru obișnuit exista un cuib al Gazdelor, în culori ciudate și minunate, priponit, cu funii pârâitoare din mușchi, de o îngrăditură pe care Gazdele o făcuseră – din fandoseală – să semene cu unul dintre gardurile noastre din nuiele. Mă cățăram pe ea, în timp ce prietenii mei fluierau din intersecție.

China Miéville, Orașul ambasadei

111

în marginea aceea a orașului, piețele și cotiturile aleilor noastre erau la început întrerupte de geometriile bizare ale clădirilor Gazdelor; apoi acestea deveneau din ce în ce mai multe, până le înlocuiau complet pe ale noastre. Sigur că încercam să pătrundem în orașul Gazdelor, unde străzile își schimbau înfățișarea, iar zidurile din cărămizi, ciment sau plasmă lăsau loc unor materiale mai vii. Eram sinceră în acele tentative, dar mă simțeam împăcată știind că aveam să dau greș.

China Miéville, Orașul ambasadei