118

dimineață târzie, rece, vânt și stropi de ploaie

început de iunie

zidul cuprinde liniștit orașul zgribulit, amorțit… sau poate doar ascuns în veselia licărind cald a interioarelor

pe terase, scaunele s-au adunat unele într-altele, iar umbrelele și-au strâns pe trupuri multele falduri.

18

o pădure deasă, curată. doar trunchiuri subțiri și drepte, răsfirate dezordonat deasupra versantului mototolit cu scoarță, vreascuri și ierburi mărunte.

un loc rotund, decupat din înclinația naturală a pământului, netezit cu țăruși de lemn, bătuți în pământ cât mai aproape unul de altul.

oprirea și siguranța terenului sub picioare lasă timp privirii să descopere departe, în vale, dincolo de trunchiuri, marea.

pe jos, desenul lemnului rotund e cald, migălos. ochii revin asupra lui cercetători, din nou și din nou.

umbra pătată cu soare a frunzișului cuprinde și ea un loc, desenat de umbra regulată a unui cilindru, pe care privirea intrigată îl descoperă deasupra, suspendat de trunchiuri.

o panglică închisă de metal, balansând ușor odată cu adierile, scânteind orbitor din când în când razele și decupând încă un loc, pe cer.

12

scuarul C… un buzunar verde prins în beton, zidărie, sticlărie. Castani grei, trosnet neregulat de placă, huruit de tramvai în lung și mașini, al căror zgomot alunecă îndepărtându-se dar reluându-se în rafale repetate la nesfârșit. A te odihni pe o bancă înseamnă a te supune unei pedepse, sperând că ea reprezintă totuși un nefiresc, la capătul căruia masa grea de frunze, flori, va fi lăsată să foșnească, să ciripească, să șoptească, să chicotească.

amiaza întunecată a unei duminici, răcorită de o ploaie măruntă de primăvară, când nu rămâne decât greutatea castanilor reflectată în negrul umed al aleilor, printre flori împrăștiate de picături rebele. Amintirea zgomotului dur se suprapune firescului liniștitor al clipocitului, foșnetului, ciripitului timid, ca refuzul unei amăgiri.

5

un deal molcom, acoperit des și mai degrabă scurt cu iarbă uscată, din care, pe alocuri, mai scotea capul câte o bucată de piatră colțuroasă

vederea se deschidea departe, spre alte și alte dealuri molcome

capetele unora dintre ele se pierdeau în stratul gros și pufos al norilor foarte joși

culorile se întunecau

verde uscat, pai uscat, verdele negricios al crângurilor și pădurilor, albastrul fumuriu al ultimelor coame schițate la orizont

puținele case erau liniștite

nu vroiau parcă nimic

pete roșcate răsfirate mișunau pe lângă ele, printre ele, pe drumurile desfundate… animalele locului

scânduri aruncate vraiște în iarba uscată

iar ceva mai sus, unele ce păreau doar vraiște

sprijinindu-se una pe cealaltă, îmbrățișau până la urmă un spațiu regulat, o cameră mică, deschisă spre vale, pe podeaua căreia, vrând-nevrând, trebuia să te așezi cumva pentru a putea încăpea

disconfortul era plăcut, obligându-te să atingi lemnul cald, fin și ușor parfumat… se amestecau în mirosul lui iarba uscată, ploaia măruntă, rășina, micile gâze, pacea și somnul