114

pe traseul nostru obișnuit exista un cuib al Gazdelor, în culori ciudate și minunate, priponit, cu funii pârâitoare din mușchi, de o îngrăditură pe care Gazdele o făcuseră – din fandoseală – să semene cu unul dintre gardurile noastre din nuiele. Mă cățăram pe ea, în timp ce prietenii mei fluierau din intersecție.

China Miéville, Orașul ambasadei

111

în marginea aceea a orașului, piețele și cotiturile aleilor noastre erau la început întrerupte de geometriile bizare ale clădirilor Gazdelor; apoi acestea deveneau din ce în ce mai multe, până le înlocuiau complet pe ale noastre. Sigur că încercam să pătrundem în orașul Gazdelor, unde străzile își schimbau înfățișarea, iar zidurile din cărămizi, ciment sau plasmă lăsau loc unor materiale mai vii. Eram sinceră în acele tentative, dar mă simțeam împăcată știind că aveam să dau greș.

China Miéville, Orașul ambasadei

106

coboram iute pe trepte și umpleam cu mulțimea noastră rețeaua de străzi, trecând pe lângă automatele vagaboande ale orașului, cu animale alergând printre noi sau după noi, pe acoperișurile joase, și, cu toate că ne opream ca să ne cățărăm în copaci sau pe vițe, ajungeam în cele din urmă în spațiul dintre orașe.

China Miéville, Orașul ambasadei

100

ca toți copiii, exploram cu atenție orașul nostru natal, fără zăbavă și conform unor anumite idei. În piață, mai mult decât tarabele, ne interesa o cămăruță creată prin scoaterea unor cărămizi dintr-un perete, aflată prea sus ca să putem ajunge la ea. Detestam piatra enormă care marca marginea târgului – piatră care fusese spartă și lipită la loc cu mortar (pentru un scop pe care nu-l cunosc) – și biblioteca, având creneluri și o armătură care mi se păreau nesigure. Tuturor ne plăcea colegiul, pentru pavajul neted din curtea sa, pe care jucăriile alunecau pe distanțe de mai mulți metri.

China Miéville, Orașul ambasadei

88

când eram copii, jucam în Orașul Ambasadei un joc cu monede și cu resturi în formă de semilună, de mărimea unei monede, luate dintr-un atelier. Făceam asta întotdeauna în același loc, lângă o anumită casă, dincolo de piață, pe o stradă lăturalnică, în pantă, cu locuințe de închiriat, unde culorile reclamelor se estompau sub bolțile de iederă. Jucam în lumina atenuată a acelor ecrane vechi, lângă un zid pe care îl botezasem după obiectele cu care ne jucam. Îmi amintesc cum învârteam pe muchie o monedă grea de doi sou și cum cântam, în timp ce se mișca: „Răsucește, apleacă, rât de porc, rază de soare”, până se bălăngănea și cădea. Fața pe care o arăta moneda și cuvântul la care ajunsesem atunci când mișcarea înceta se combinau ca să desemneze o răsplată sau o pedeapsă.

China Miéville, Orașul Ambasadei