124

un loc complex, cu multe încăperi, formând unghiuri care mă uluiau. Cei care pomeniseră vreodată despre „stăpânirea” mea ar fi râs văzându-mă cum mă împleticeam, literalmente, în încăperea aceea. Pereții și tavanul se mișcau, dirijate de o existență mecanică ca aceea a cuiva care ar fi descins din lanțuri și macarale.

China Miéville, Orașul ambasadei

120

am privit prin ferestrele navei în timp ce zburam pe deasupra iederei și a acoperișurilor micului meu oraș-ghetou. Am oftat când am ajuns deasupra zonei în care arhitectura trecea de la cărămida și lemnul acoperit de iederă al tinereții mele la polimeri și la carnea biorealizată a Gazdelor, de la labirintul de alei la echivalentul stradal al altor topografii. Făpturile-clădiri se prăbușeau și erau înlocuite. Zone de construcție ca niște combinații de abatoare, ferme pentru căței și cariere de piatră.

China Miéville, Orașul ambasadei

114

pe traseul nostru obișnuit exista un cuib al Gazdelor, în culori ciudate și minunate, priponit, cu funii pârâitoare din mușchi, de o îngrăditură pe care Gazdele o făcuseră – din fandoseală – să semene cu unul dintre gardurile noastre din nuiele. Mă cățăram pe ea, în timp ce prietenii mei fluierau din intersecție.

China Miéville, Orașul ambasadei

111

în marginea aceea a orașului, piețele și cotiturile aleilor noastre erau la început întrerupte de geometriile bizare ale clădirilor Gazdelor; apoi acestea deveneau din ce în ce mai multe, până le înlocuiau complet pe ale noastre. Sigur că încercam să pătrundem în orașul Gazdelor, unde străzile își schimbau înfățișarea, iar zidurile din cărămizi, ciment sau plasmă lăsau loc unor materiale mai vii. Eram sinceră în acele tentative, dar mă simțeam împăcată știind că aveam să dau greș.

China Miéville, Orașul ambasadei

106

coboram iute pe trepte și umpleam cu mulțimea noastră rețeaua de străzi, trecând pe lângă automatele vagaboande ale orașului, cu animale alergând printre noi sau după noi, pe acoperișurile joase, și, cu toate că ne opream ca să ne cățărăm în copaci sau pe vițe, ajungeam în cele din urmă în spațiul dintre orașe.

China Miéville, Orașul ambasadei

100

ca toți copiii, exploram cu atenție orașul nostru natal, fără zăbavă și conform unor anumite idei. În piață, mai mult decât tarabele, ne interesa o cămăruță creată prin scoaterea unor cărămizi dintr-un perete, aflată prea sus ca să putem ajunge la ea. Detestam piatra enormă care marca marginea târgului – piatră care fusese spartă și lipită la loc cu mortar (pentru un scop pe care nu-l cunosc) – și biblioteca, având creneluri și o armătură care mi se păreau nesigure. Tuturor ne plăcea colegiul, pentru pavajul neted din curtea sa, pe care jucăriile alunecau pe distanțe de mai mulți metri.

China Miéville, Orașul ambasadei