116

edificiile prezentului fac, pe de o parte, paradă de transparență cu fațadele lor vitrate, unde dialectica plinurilor și golurilor este substituită cu uniformitatea suprafeței de sticlă: fereastra și ușa dispar, înlocuite printr-un perete egal cu sine unde accesul poate fi identificat numai datorită inscripțiilor. Pe de altă parte, aceleași edificii tind să fie din ce în ce mai greu accesibile din afară: penetrabilitatea vizuală se însoțește cu o cvasi-impenetrabilitate fizică. Ferestrele nu se mai deschid, iar ușile sunt acționate de senzori cu cartelă magnetică.

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă

112

în continuitate cu desfacerea jucăușă și iluzorie a limitei în grădina peisajeră mai întâi, apoi cu abolirea brutală și efectivă a limitei în cazul spațiului verde modernist, amenajările spațiului locuit se regăsesc azi fără loc și fără vârstă, pierzându-și astfel memoria și identitatea.

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă

85

chinezăriile reprezintă doar una dintre categoriile de eye-catchers din grădinile peisajere. Amplasate pentru a crea puncte de reper vizual în locuri de inflexiune a parcursului jardinier, adeseori pentru a susține un adevărat „narativ” etic sau estetic, pavilioanele de grădină răspundeau întotdeauna și unor funcțiuni obișnuite.

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă

81

un teritoriu amenajat în toate detaliile sale ar fi ceea ce mediul natural nu este niciodată: întru totul previzibil. Implicit, el ar deveni și plicticos. Arhitectura de ostentație a ultimelor decenii susține această afirmație, întrucât produsele sale îndeplinesc rolul unor eye-catcher într-o grădină peisajeră: capete de perspectivă, puncte de interes, reamintire periodică a faptului că ne aflăm într-un mediu antropizat, unde controlul asupra teritoriului garantează siguranța locuirii. De aceea, cele mai faimoase lucrări ale starhitecților de azi, dar și zgârie-norii înnoitelor metropole asiatice arată (și funcționează) ca niște follies, extravaganțe într-o grădină planetară, răspunzând monstruos nevoii enorme de stimulare vizuală într-un mediu perceput ca omogen. Însă ele nu vor putea niciodată astâmpăra îndeajuns setea de neprevăzut, fiind condamnate a rămâne exemplarele mai mult sau mai puțin reușite ale acestei monotonii a originalității, părând „să fie concepute în întregime din capriciu și să aibă prea puțin de-a face cu imaginația” [1]. Lipsa de măsură a acestor obiecte este invers proporțională cu încărcătura lor simbolică. În lipsa referentului exterior, succesul lor semantic este minimal, tot așa cum popularul pitic multicolor de grădină este o încercare edulcorată de a invoca „geniul locului”, întruchipat cândva, între alte chipuri, de invizibilul dar atât de prezentul pitic-spiriduș al mitologiilor nordice. [2]

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă

[1] Joseph Rykwert, The Necessity of Artifice.

[2] Numit korrigan în legendele celtice sau elf în cele scandinave, piticul nordic e o ipostază a reprezentării spiritului locurilor, corespunzând întrucâtva nimfelor din tradiția mediteraneană.