134

grădina planetară nu poate și nu trebuie să fie „raiul pe pământ”. Dar poate fi locuința omului astfel amenajată încât să nu devină un infern artificial de fiecare zi. Pentru aceasta este nevoie nu de multiplicarea „piticilor de grădină”, ci de asumarea posibilității nenumăraților pitici din grădină, a spiridușilor locali, adică de considerarea unicității fiecărui loc în parte. […] semantizarea lumii locuite va trebui, de acum încolo, să se desfășoare la o diversitate de scări de amenajare, pe o gamă modulată de la vecinătatea imediată până la teritoriul continental. Numeroase scări intermediare de amenajare vor asigura articularea firească la sistemul reticular global al locurilor însușite cultural de locuitori.

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă

Advertisements

131

semnalul unei expoziții de artă contemporană, deschisă pe la-nceputul anilor ′90 în palatul Belveder de la Praga, era un pitic de grădină gigantic. Așadar, una dintre figurile proeminente ale avangardei artistice europene alegea ca emblemă a expoziției sale figura emblematică a kitschului. Care însă, prin asocierea unui simplu oximoron, își depășise condiția.

arhitectura zilelor noastre se regăsește în postura piticului de grădină. Ca artefact văduvit de cea mai mare parte a zestrei sale simbolice, ea își caută zadarnic legitimitatea semantică prin exacerbarea expresiei formale. Modurile de a o regăsi trebuie să fie căutate în același registru metaforic pe care-l ilustrează atât de sugestiv gigantul praghez cu haine de pitic.

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă

126

grădina (peisajeră) planetară nu poate fi, desigur, decât o metaforă pentru un mod dezirabil de amenajare cu sens a întregului teritoriu antropizat. Pentru a putea fi pus în practică, orice asemenea proiect trebuie să-și poată asuma atât limitele fizice cât și pe cele conceptuale: tot ce e „dincolo de îngrădire” trebuie să fie lăsat în seama legilor naturii.

* un exemplu foarte elocvent pentru confuzia generalizată în aceste domenii este faptul că o expoziție intitulată „Biodiversité” a fost organizată (în vara anului 2010), dintre toate locurile, tocmai în ansamblul palatului și grădinilor Bagatelle de la Paris. Or, nimic nu e mai opus ideii de biodiversitate decât o grădină, din care se va extirpa fără greș orice vietate (plantă sau animal) care nu se potrivește cu intențiile aranjamentului jardinier.

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă

125

cândva, aliniamentele de menhiri marcau în teritoriu, pentru societățile Neoliticului, un parcurs „citit” ca apropiere graduală de o destinație sacrală, „prezentă prin absență”. Operația relativ simplă (chiar dacă necesitând tehnici ingenioase) de a aranja secvențial pietre ridicate în picioare însemnează teritoriul și înseamnă prezența locuirii. Prin acest gest arhitectural – care seamănă mai mult cu grădina decât cu casa – sunt afirmate în același timp artificiul amenajării, și relația cu totalitatea existenței. […] În versiune laică, progresia spațială se definea până nu demult cu aliniamente de arbori. Acestea au în comun cu megaliții neolitici obârșia naturală și verticalitatea. Tot aliniamente vegetale marchează „drumul” în grădini; arbori sau arbuști tunși, pâlcuri de vegetație care conduc la reprezentări de locuri, cum e cazul acelei Salle de bal create de Le Nôtre la Versailles. Oricât de mult s-ar fi diluat sensul în vremurile recente, odată cu retragerea sacrului din spațialitatea existenței zilnice, ideea de parcurs orientat către un loc cu semnificație aparte a rămas intactă. Prin contrast, nenumăratele șiruri de stâlpi electrici, pilonii podurilor de autostradă, autostrada însăși (fără marcaje aparte care să ritmeze gradualitatea parcursului, totul fiind riguros echivalent, din moment ce nu există o destinație dată) nu produc spații distincte în omogenitatea mediului amenajat și nu instituie locuri de concentrare a semnificației în mediul natural.

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă

122

orașele și-au depășit de mult limitele fizice și conceptuale. După ce au înghițit suburbii și sate apropiate, ele au difuzat într-un teritoriu ocupat progresiv de acest urban substantivizat care și-a pierdut urbanitatea. Nemaiaflându-se în poziție de referențialitate față de un centru, așezările își pierd determinarea spațială și temporală de odinioară, iar locuitorii lor nu mai au acces la memoria colectivă a unor citadini intra-muros și nu se mai pot constitui într-un civitas care, asociat cu urbs, înseamnă orașul în tradiția europeană. [1]

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă

[1] Françoise Choay, Pour une anthropologie de l’espace.

116

edificiile prezentului fac, pe de o parte, paradă de transparență cu fațadele lor vitrate, unde dialectica plinurilor și golurilor este substituită cu uniformitatea suprafeței de sticlă: fereastra și ușa dispar, înlocuite printr-un perete egal cu sine unde accesul poate fi identificat numai datorită inscripțiilor. Pe de altă parte, aceleași edificii tind să fie din ce în ce mai greu accesibile din afară: penetrabilitatea vizuală se însoțește cu o cvasi-impenetrabilitate fizică. Ferestrele nu se mai deschid, iar ușile sunt acționate de senzori cu cartelă magnetică.

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă

112

în continuitate cu desfacerea jucăușă și iluzorie a limitei în grădina peisajeră mai întâi, apoi cu abolirea brutală și efectivă a limitei în cazul spațiului verde modernist, amenajările spațiului locuit se regăsesc azi fără loc și fără vârstă, pierzându-și astfel memoria și identitatea.

Kázmér Kovács, Peisaj cu grădină și casă