118

dimineață târzie, rece, vânt și stropi de ploaie

început de iunie

zidul cuprinde liniștit orașul zgribulit, amorțit… sau poate doar ascuns în veselia licărind cald a interioarelor

pe terase, scaunele s-au adunat unele într-altele, iar umbrelele și-au strâns pe trupuri multele falduri.

12

scuarul C… un buzunar verde prins în beton, zidărie, sticlărie. Castani grei, trosnet neregulat de placă, huruit de tramvai în lung și mașini, al căror zgomot alunecă îndepărtându-se dar reluându-se în rafale repetate la nesfârșit. A te odihni pe o bancă înseamnă a te supune unei pedepse, sperând că ea reprezintă totuși un nefiresc, la capătul căruia masa grea de frunze, flori, va fi lăsată să foșnească, să ciripească, să șoptească, să chicotească.

amiaza întunecată a unei duminici, răcorită de o ploaie măruntă de primăvară, când nu rămâne decât greutatea castanilor reflectată în negrul umed al aleilor, printre flori împrăștiate de picături rebele. Amintirea zgomotului dur se suprapune firescului liniștitor al clipocitului, foșnetului, ciripitului timid, ca refuzul unei amăgiri.